Fisiunea Șpăgii

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.

Fisiunea nucleară explicată simplu înseamnă că niște neutroni liberi eliberați la fiecare eveniment de fisiune vor declanșa în continuare alte evenimente care, la rândul lor eliberează mai mulți neutroni și pot determina mai multe fisiuni ca într-un joc de biliard scăpat de sub control. Așa și cu șpaga, se pare că sunt politicieni care au inventat fisiunea șpăgii: o șpagă dată determină mai multe șpăgi luate și tot așa. Mă întreb dacă persoana care a dat câteva mii de euro șpagă pentru un post de infirmieră sau asistentă la spital, i-a dat ca donație la Crucea Roșie, sau va dori ca din alte șpăgi luate să scoată de câteva ori suma inițială? Cum? De pe spinarea bolnavilor ca să le schimbe cearceaful, să le ducă plosca, să îți facă injecție fără să rupă acul în tine sau să-ți vândă medicamentele pentru care există, vai, doar dreptul nu și obligația să le primești.

Gura mi se încleștase și nu puteam scoate niciun sunet. Doar dinții îmi clănțăneau spasmodic. Îmi simțeam corpul prins într-o gheară rece care îmi smulgea stomacul și mă făcea incapabil de cea mai mică mișcare. Simțeam sudoarea prelingându-mi-se pe frunte ca și cum însăși viața mi se scurgea pe cearceaful pătat de sânge. Sărisem de cele 40 de grade pe care le avusesem la ultima luare de temperatură. Era o senzație teribilă, să ard la exterior, în timp ce interiorul îmi era de gheață. Am zărit pentru o clipă pragul. Cel dintre viață și moarte.
Muream și îmi spuneam că este nedrept pentru că eram la zi cu plata asigurărilor medicale. Era a doua oară când eram internat în cel mai mare spital al orașului. De fiecare dată fusesem supus unor intervenții chirurgicale minore. De fiecare dată, intervențiile fuseseră bine făcute și reușita lor părea să îmi dădea mie dreptate în ciuda tuturor prietenilor care mă sfătuiseră să nu mă operez niciodată în Craiova. Dar ce folos că finalul a fost de fiecare dată același, m-am ales cu o infecție intraspitalicească care mă adusese în pragul delirului și doar tratamente șoc cu antibiotice puternice au reușit să mă vindece de boli pe care nu le avusesem la internare.
Încercam să țip ca să mă audă vreo asistentă sau infirmieră, dar nu reușeam decât niște icnete surde. Fiind noapte, mă gândesc că poate dormeau. Sau erau încă ocupate să strângă semnături de la bolnavi pentru referendumul de demitere a președintelui. Ce ghinion pe mine, să fac frison când preocuparea tuturor era să scape de unul în vremea căruia justiția începea să fie ceea ce trebuia să fie de mult. Mi-am dat seama că icnesc degeaba și atunci am schimbat tactica. Mi-am ascuțit auzul încât să aud pașii de pe coridor și doar atunci să-mi concentrez puțina putere rămasă în icnet. Am făcut-o de două-trei ori. Degeaba! A patra oară a fost cu noroc. Treceau pașii târșiți ai unuia care avea plosca legată de picior și care mergând încet, spre norocul meu și suferința lui, mi-a auzit scremetul. A anunțat în sfârșit asistenta.

Că banii sunt insuficienți în sistemul de sănătate este o realitate de necontestat. Ea poate explica multe, de la lipsa medicamentelor, la lipsa aparaturii de investigare sau tratament de ultimă generație. Dar două lucruri fundamentale nu le poate nici explica, nici justifica: lipsa omeniei multor angajați ai sistemului sanitar și mizeria din spitale.
Cât de puțini bani ar primi un spital pentru articole de curățenie, sunt convins că apa, săpunul sau detergentul vor fi suficiente încât podelele să fie curate, mobilierul sau pervazul ferestrelor din saloane să nu fie rânced, iar grupurile sanitare să fie dacă nu noi, măcar să strălucească de curățenie. Cu o singură condiție: să se și facă curățenie! Dar aici se manifestă unul dintre efectele perverse ale angajării pe mită: cel care a dat-o va simți că a căpătat o stare de imunitate, cine din conducere ar mai îndrăzni să îl pună la muncă sau să îi facă observație că nu are grijă de bolnavi sau de curățenie. La adăpostul acestei imunități, tot ce face nu mai este datorie, ci o eternă favoare făcută năpăstuiților bolnavi, care simt obligația să fie recunoscători pe măsură, eventual, aducând ofrande sub forma bancnotei strecurate în buzunarul halatului.
Ați fost vreodată în vizită la un bolnav aflat în spitalul nostru de urgență? Ați trăit „plăcerea” de a fi hăituit pe culoare de asistente sau infirmiere, ca și cum ai fi acolo dintr-o plăcere intimă și perversă, nu mânat de groaza că părintele, soția sau copilul tău nu primesc îngrijirile pe care le merită? V-ați gândit că poate unul dintre hăitași este o persoană care a dat mită contravaloarea retribuției sale pe câțiva ani și nu are altceva în minte decât să-și amortizeze „investiția” din banii scoși dintr-o batistă legată la brâul bătrânei cu fruntea brăzdată de ani? Ați văzut minunea pe care o face o bancnotă? Cum doar ea aduce zâmbetul și bunăvoința pe fața doamnei care îți străpunge vena?

Aflăm în aceste zile cum o persoană care a îndeplinit funcții importante în urbe, este acuzată că a primit mită pentru a angaja persoane pe post de infirmiere sau asistente la diverse spitale din oraș. Nu dau sentințe, justiția o va face, la urma urmelor poate mita a luat-o altcineva. Dar nu asta contează. Faptul cert este că mita s-a dat, s-a luat și și-a făcut efectul toxic aducând în sistemul de sănătate persoane care nu vor avea în minte decât calea prin care să-și recupereze cât mai repede, și îndoit suma dată drept mită. Și o vor face metodic, fără scrupule și fără milă.

Post Scriptum: Am cunoscut în sistem oameni de toată isprava, adevărați eroi care salvează vieți cu prețul efortului câteodată supraomenesc. Medici, asistente, infirmiere. În fața lor, mă înclin plin de respect. Au depus un jurământ pe care nu îl uită. Articolul meu nu se vrea o generalizare. Ar fi profund nedrept. Doar că nu mai știu care sunt mai mulți, eroii sau negustorii sănătății?

Publicat în Gazeta de Sud în 20 aprilie 2015

Comentează