De ce?

În epoca internetului și a social-media s-a produs cea mai largă democratizare a dreptului la cuvânt prin posibilitatea oricui să își facă cunoscute opiniile sau punctele de vedere într-un mediu fără bariere. Niciodată cuvântul unui simplu individ nu a beneficiat de aceeași accesibilitate din partea publicului cu cea a unui mare trust de presă, scriitor sau jurnalist consacrat. În aceste condiții, nu ar fi păcat dacă simți că ai ceva de spus, să nu comunici?

Eu asta și fac. Voi încerca, prin intermediul acestei cămile cu două cocoașe, blog și vlog, să-mi exprim punctul de vedere despre cum merg treburile în comunitatea căreia îi aparțin de la venirea pe lume. Deși este un blog personal, am lăsat deoparte vanitatea deșartă de a-l boteza ca în cartea de identitate, și de aceea i-am ales un nume de domeniu care să semnifice, mai degrabă, speranța că orașul natal poate fi sprijinit nu doar aflându-te la conducerea lui administrativă, ci prin sugestii sau critici, aspre uneori, adresate celor care au pârghiile să ne îndrepte în direcția corectă. Ce am făcut și ce voi face în mod public nu este decât intenția mea de a mă alătura celor mulți care vor binele acestui oraș. Celor care sunt Pentru Craiova.

Am încercat în multe moduri să mă implic în viața comunității. Eforturile mele au fost precum urma degetului în apă, au creat o dâră închisă aproape imediat ce ți-ai retras mâna în barcă. Nu am schimbat nimic, nu am influențat nimic. Așa cum pentru ceilalți Don Quijote nu era decât un naiv idealist, și eu în ochii mei am uneori un acut sentiment al zadarnicului și chiar, în multe situații, simt că am depășit linia fină de demarcație dintre sublim și ridicol.

De ce nu mă astâmpăr? Dintr-un motiv foarte simplu. Mi-am trăit copilăria și tinerețea în perioada comunistă. Ca orice tânăr, visam într-o lume în care pe tejghea erau expuse doar produse de calitate îndoielnică. Erau un fel de vise de calitatea a doua, cu înlocuitori. De nechezol. O Dacie, un serviciu călduț, o viață fadă în care bornele naștere, căsnicie, copii, bătrânețe și părăsirea scenei marcau traseul unic pe care toți concurenții trebuiau să-l parcurgă, alergând în devălmășie spre un finiș izbăvitor.

Nici cel mai îndrăzneț vis pe care l-am avut nu a fost la genunchiul broaștei față de ceea ce viața mi-a rezervat. Am avut ocazia să călătoresc mult, să întâlnesc oameni deosebiți din culturi diferite, am stat de vorbă cu mulți străini și nu ca un simplu turist, ci întâi pe linie profesională, și abia apoi umană, descoperind cu inepuizabilă surprindere ceea ce ne fusese tuturor în perioada comunistă interzis.

Această șansă nu am privit-o ca un cadou. Pentru că nimic primit pe gratis nu are consistență, am decis ca darul cunoașterii trebuie plătit. Și există un singur mod de a o face. Să-ți împărtășești experiențele trăite cu ceilalți. Încât să ne fie tuturor măcar un pic mai bine.

Am avut experiențe fericite și nefericite. Dar și din acestea din urmă se poate învăța ceva. Măcar un “nu faceți ca mine!

Nu sunt deținătorul adevărului absolut. Nu voi avea întotdeauna dreptate. Voi fi enervant. Voi fi arogant sau patetic. Dar voi vorbi întotdeauna din experiențe trăite. Nu povestite sau închipuite.

Blogul actual conține și arhiva câtorva dintre articolele mai vechi pe care le-am publicat în Adevărul sau Gazeta de Sud. În partea de vlog pot fi urmărite câteva dintre emisiunile video la care am participat.

Îmi doresc ca acest sit să devină un loc de exprimare și a altora care consideră că au ceva de spus și consideră că gândim asemănător. Nu dețin monopolul pentru Craiova. Aștept provincia!