Domnu’ Andrei

Mi-am imaginat întotdeauna viața ca un fir de apă care începe să curgă la vale odată cu primul țipăt al nou-născutului la vederea luminii. În cursul său către mare, râul își crește debitul pe măsură ce întâlnește afluenți care îi alimentează existența cu valori, principii, deprinderi sau cunoștințe. Aceste puncte de confluență în care râul cunoaște șicane și își corectează cursul sunt oamenii pe care îi întâlnim și care ne marchează întreaga evoluție. În viața fiecăruia nu sunt mai mult de cinci, zece oameni care apar la momentul potrivit și ne corectează destinul. Pentru mine, unul dintre acești oameni este profesorul Nicolae Andrei.

Prins în goana zilnică a rezolvării problemelor, nu realizezi ușor scurgerea implacabilă a timpului. Un astfel de moment de reflecție am trăit în acest an (2014 n.a.) când citeam știrea că Liceul „Carol I” împlinește 188 de ani de la înființare. Memoria mi-a fost trezită ca din vis de amintirea că parcă ieri, pășeam pe holurile Liceului „Nicolae Bălcescu”, numele din acea vreme, iar liceul era în marea sărbătoare a unei aniversări rotunde, 150 de ani de la înființare.
Au trecut aproape patru decenii de când l-am privit și ascultat pentru prima dată pe directorul liceului, cel care îmi va fi devenit și profesorul celor patru ani de liceu la limba și literatura română, domnul Nicolae Andrei.
Prin ochii copilului pe cale să se transforme în adolescent, îl priveam cu un respect amestecat cu teamă. Nu mă înțelegeți greșit, nu era frică, ci mai degrabă temerea că nu voi fi în stare să mă ridic la așteptările dânsului. Nu vreo pedeapsă fizică sau administrativă m-ar fi speriat, ci doar dezamăgirea pe care simțeam instinctiv că i-aș fi provocat-o neînțelegând zbaterea Luceafărului sau dezorientarea sufletelor copiilor de la Hiroshima, descrisă atât de sublim de Eugen Jebeleanu în al lui „Surâsul Hiroshimei”. Și acum, peste decenii, simt că întreaga clasă se scufunda în ceața groasă în clipa când dânsul recita grav:

Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă
Nu mai cunoastem drumul catre casa

Suntem ușori și ceața e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde s-ascunde drumul?

Ce ceață deasă, vai, ce ceață mare.
Unde-i cărarea, doamna-nvățătoare?

Fiecare se mândrește cu realizările lui. Că o facem cu modestie reală sau falsă, cel puțin în sinea fiecăruia avem realizări la care ținem mai mult decât la altele. Pentru mine, una dintre izbânzile cele mai dragi i se datorează în exclusivitate domnului Andrei. Într-o clasă specială de matematică, cu colegi performeri naționali la olimpiadele școlare de profil, cu care și astăzi mă laud, păstrez ca un nestemat performanța de a mă fi calificat la Olimpiada de Limba și Literatura Română, faza națională. Am făcut-o la îndemnul și sub pregătirea dânsului. Va fi misterul vieții mele, ce alt destin aș fi avut dacă în clasa XII-a, pe peronul gării, nu aș fi făcut calea întoarsă, cu riscul de a-mi dezamăgi mentorul, și a decide să nu mai urc în trenul care mă ducea la Suceava, locul de desfășurare al Olimpiadei și să mă întorc acasă unde să mă pun în ceasul al doisprezecelea cu burta pe mate și pe fizică. M-am înscris și am terminat o facultate tehnică. Dar, până și asta i se datorează tot dânsului, deși poate nu a știut niciodată că și-a pus speranțele într-un viitor literat de succes și a ieșit doar un inginer.

Pentru mine domnul Andrei nu este doar o persoană specială care mi-a marcat evoluția. El este o instituție în sine. Dânsul este pentru mine liceul „Nicolae Bălcescu”, iar liceul este profesorul Nicolae Andrei.

La cei 90 de ani pe care îi împlinește domnul Andrei și la cei 188 pe care i-a împlinit Colegiul Carol I, nu pot decât să le urez amândurora care sunt unul, „La mulți ani!”.

Publicat în Gazeta de Sud pe 28 august 2014

One thought on “Domnu’ Andrei

  1. Respect pentru întreaga atitudine de dascăl și de manager al unei instituții de învățământ din acele vremuri!!! Îl vom iubi întotdeauna pe “Tatana”! Sunt convinsă ca dacă ar fi fost dansul acum la cârma liceului nu ar fi ajuns clădirea intr-o asemenea degradare. Este dureros !!!

Comentează