Faraoana

“O furtuna” / “The Tempest” – W. Shakespeare Craiova National Theater – 2016

Intru de vreo șase ani în primărie. Mă salut cu polițistul local aflat în post, după care urc grăbit cele câteva trepte către sala de consiliu. Trecerea grăbită prin holul de la intrare îmi dă tot timpul senzația că ceva s-a schimbat…
Teama de moarte este cea mai mare angoasă a ființei umane. Deși este singura certitudine din existența fiecăruia, pentru a face viața suportabilă am fost proiectați încât să ne aducem aminte de ea doar atunci când este foarte aproape, sau când lovește năprasnic în cercul nostru de rude sau cunoștințe. Slavă Domnului că uităm relativ repede, amăgindu-ne că o bombă nu cade de două ori în aceeași groapă. Ba cade!

Pe lângă mecanismul universal al gânditului la altceva, unele ființe umane au încercat să-și dezvolte și alte forme de protecție. Una foarte răspândită este trufia. O manifestare frecventă a acestui comportament este să îți închipui că dacă lași în urmă ceva în formă materială, dacă ți-e numele gravat în piatră sau bustul turnat în bronz devii nemuritor.

Veți spune că lumea este plină de statui ale unor personalități care au marcat evoluția lumii, fie că sunt din lumea științei, a culturii sau personalități care au făcut istorie. Așa este, dar nu și le-au comandat singuri în timpul vieții, ci ele au apărut ca prinos de recunoștință al generațiilor de după.

Muza lui Eminescu nu era gândul că după el se va umple țara de busturi, că licee, universități sau străzi îi vor purta numele. Mihai Viteazu nu a plătit cu propria-i viață visul de unire al românilor mânat de dorința că va avea statuie în centrul Craiovei și cu atât mai puțin a avut în vedere să-și facă mulajul propriului chip pentru statui ecvestre cât mai veridice. Mi-este greu să mi-l închipui pe primarul Nicolae Romanescu, cerându-i arhitectului Redont ca pe lângă planurile parcului, să-i pregătescă o schiță a plăcii pe care să-și graveze numele!

Sunt și excepții. Faraonii au fost primii care au început din timpul vieții să-și construiască piramide pentru ca peste milenii, omenirea să nu le uite numele.

Într-un arc peste timp, moda lansată de faraoni și-a regăsit un suflu nou într-o țară care nu are niciun fel de deșert, cu excepția celui care paște zona Dăbulenilor. Ceaușescu, în diferite ipostaze, a început să inunde frescele, tuburile de metal îngropate în fundațiile noilor clădiri sau să construiască o Casă a Poporului, care să întreacă fudul până și Piramida lui Keops.

Ole, ole, Ceaușescu nu mai e, ne-am spus izbăviți în 1989. Așa este, dar așa cum o râmă dacă nu o strivești, ci o tai în bucăți, nu doar că nu moare, dar se multiplică, din spiritul lui au sărit epigoni care astăzi se întrupează în tot felul de faraoni de modă nouă, toți cu pretenție fie de izbăvitori ai nației, sau mai modești, doar ai urbei.

S-a început timid, mai o frescă bisericească ici, mai un nume pe o ușă de spital de copii colo. Zidurile bisericilor de pe tot cuprinsul patriei au anticipat parcă apariția Facebook-ului, încât frescele au fost primele încercări de postare publică a pozei primarului, însoțit eventual de membri ai familiei, întru posteritate. Așa a apărut pictura lui nea’ Titi, primarul Bârladului, a primarului Zimnicei, sau a primarului din Bascov, iar lista poate continua. Cozmâncă veghează drept credincioșii din comuna sa natală, Talpa, doar ghinionistul Relu Fenechiu n-a mai apucat să fie pictat pe zidurile bisericii din campusul Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi.

Dacă pictarea pe pereții bisericii s-a cam demodat, în vogă rămâne însă inscripționarea numelui pe plasele cu care se împart ajutoare din bugetul local persoanelor sărace. Perisabilitate pungii este compensată de o vizibilitate maximă, care transcede cercul strâmt al enoriașilor unei biserici.

Credeți că doar plasele nu au scăpat? Vă înșelați, consilierii de imagine au conform fișei postului “imaginație infinită”: se promovează numele “personalității” inclusiv pe tramvaie recondiționate, de te apucă mila la gândul călătorilor derutați să deosebească numele edilului de cel al stației unde vor să coboare. Se renovează din bani publici o secție de spital, nu contează că este din bani publici și este normal ca primăria să se îngrijească de spitalele din subordine. O inscripție omagială care să le facă boala mai suportabilă pacienților, mai ridcă moralul.

Faraonii își treceau numele pentru eternitate într-o grafie cu bufnițe, pisici sau sori. Noii faraoni, și le trec în clar, folosind alfabetul latin, pe plăci de marmură. Așa se face că recenți primari ai urbei s-au simțit mai egali cu Nicolae Romanescu comandând să le fie încrustate numele alături.

Acum mi-am dat seama ce e diferit în holul de la intrare. Deși fostul primar, generos, a mai lăsat în josul ultimei plăci câteva rânduri, cât să mai încapă vreo căteva nume și prenume, n-a realizat că vizibilitatea cam lasă de dorit în josul plăcii. În consecință, era normal ca prima prioritate a noului executiv să fie îndreptarea acestui defect de plasare a mărfii pe raft. S-au demontat grabnic vechile plăci, iar în locul lor s-au comandat unele noi care, stranie coincidență, din cauza spațierii mai generoase, s-au umplut la fix încât să fie necesară o placă nouă, dispusă pe peretele opus. În capul listei, și singurul cu voia dumneavoastră stimați contribuabili, tronează numele noii faraoane a administrației locale. Spre zilnic exercițiu de trufașă autoadmirație.

Publicat în Gazeta de Sud pe 30 iunie 2014

Lasă un răspuns