Ponta lu’ Manole

Interpretarea clasică a legendei Meșterului Manole este cea a mitului jertfei drept temelie a creației trainice. Astăzi, prea mulți dintre noi trăiesc deznădejdea și chinul lipsei de soluții ale lui Manole, provocate de sentimentul de zadarnic că, în ciuda tuturor încercărilor, “Dar orice lucra / Noaptea se surpa!”. Ana lui Manole, expresia supremă a valorii vieții reprezentată de însuși fătul purtat în pântec, este sacrificată pentru ca peste timp o construcție grandioasă să rămână pildă că nimic nu poate fi trainic construit pe fundații labile.
O fotografie aparent banală, în care prim-ministrul Ponta, înconjurat de câțiva politruci și cadre universitare dintre care sar în ochi un fost și actual ministru al educației, răstoarnă marțial un cancioc de beton la temelia unei clădiri din noul campus al Politehnicii bucureștene, mi-a sugerat mitul lui Manole într-o interpretare răsturnată.

Oricare dintre noi suntem supuși greșelii. Fiecare are dreptul la iertare, atâta vreme cât regretă sincer eroarea, dar, mai ales, dacă nu o repetă. Plagiatul lui Ponta, după ce că nu i-a provoacat nici măcar jena unei rosături de pantof, nu a fost însoțit de o minimă asumare sau scuză, totul fiind expediat pe seama atacului politic băsist, tactică validată, vai, de practica anchetaților DNA. În buna tradiție a tupeului nemărginit, în care lăsatul capului în pământ este semn de slăbiciune, Ponta își dorește chiar recunoaștere, mergând fudul să culeagă binecuvântarea mediului universitar în care a pătruns prin impostură și unde, într-o țară normală, ar fi obținut doar titlul de “Abibas” academic.

Dacă fotografia va fi fost pusă într-un tub de oțel așa cum se obișnuiește, urmașii urmașilor noștri când o vor dezgropa peste secole vor avea într-o grămadă de pixeli distilată esența regimului actual: impostură, neobrăzare, tupeu, toate încurajate de un servilism grețos, culmea, din partea unora pe care îi poți suspecta de știință de carte. Priviți poza cu ochii mijiți încât personajele să pară mai scunde și cu fețe asiatice. Vă asigur că ați putea jura că personajul mânuitor de cancioc nu este altul decât Kim Jong-un.

Un fost ministru de o multilateralitate (țineți minte termenul?) năucitoare, rector, deputat, om de știință, europarlamentar de o noapte, prezidentă de comitete și comiții, garantată până și de un cititor de almanahe, așteaptă cuminte și ierarhic să-i vină rândul la răsturnarea canciocului. Actualul ministru, cu o mină extaziată obținută după lungi antrenamente făcute acasă, privește cu un aer doct în fundul gropii. Alt personaj meditează cu mâna la gură dacă întârzierea proverbială a alteței sale ministeriale a provocat sau nu o prematură întărire a mortarului, iar un șef de sindicat cere aferat relații despre ultimul răcnet al modei în materie de temenele. Nu putea lipsi din natura moartă fotograful oficial, sau te pomenești că omul își face un selfie?

Contemplând fotografia, îi descoperi limitele față de cele ale unui clip video: nu poți afla dacă după răsturnarea canciocului s-a aplaudat furtunos! Fără să am pretenție de psiholog, am convingerea că, așa cum organismul fizic se autoprotejează până și de o simplă julitură care prinde coajă, și conștiința unei lichele dezvoltă un mecanism autoimun care îi permite să trăiască el cu el în bună pace. Nu văd altă explicație, pentru că, prin reducere la absurd, nici o lichea n-ar supraviețui disprețuindu-și propria imagine reflectată în oglindă în fiecare dimineață când se spală pe dinți. Ar fi o scenă ireală cea în care un astfel de individ și-ar recunoaște în sinea lui ce demn de dispreț este, sau cea în care, seara, și-ar contabiliza câte minciuni a mai turnat pe tot parcursul zilei. De aceea, o rezolvare în speranța propriei pocăințe este iluzorie.

Ultima constatare este explicația mea despre cum supraviețuiesc lichelele, însă este total nefolositoare atâta vreme cât cei mulți, oameni cu scaun la cap, au ajuns să dea credit și să permită înmulțirea acestor comportamente mutante amorale. Întrebarea născută firesc după aceste amare constatări este simplă: se mai poate face ceva?
Societatea românească este acum în faza în care își vede năruită orice speranță. Dacă nu va proceda precum Meșterul legendar, însă pe dos, adică să zidească în Mănăstirea Uitării și Derizoriului nu valori supreme, ci tocmai acele mentalități și metehne care vin din vremuri tulburi, ne vom surpa în continuare, mirați de ce mortarul este de o nemeritat de proastă calitate. Ceea ce trebuie zidit nu presupune sacrificiu, ba, din contră, este borhotul care acum trebuie exorcizat după ce decenii a fost insinuat în conștiințe de către o ideologie clădită pe răsturnarea scării de valori. De această dată nu Ana trebuie zidită, ci „Ponta lu’ Manole“. Fără păreri de rău sau remușcări.

Publicat în Gazeta de Sud pe 7 iunie 2014

Lasă un răspuns